"Năpasta este ULTIMA piesa scrisă de marele dramaturg, aparută in 1890. Se pare ca dramaturgul se afla alături de niște prieteni într-o excursie pe Valea Oltului cand s-au oprit într-un sat (Tigveni, actualmente în județul Argeș). În carciuma de acolo aceștia s-au minunat de frumusețea unei sătence, despre care un grup de tineri ar fi spus “pentru fata asta se va face moarte de om”. Punerea în scena gazduita de TNB (produsă de compania independentă The Creative Moustache – Teatru la Mustata) este una complet atemporala, satul romanesc actual nefiind foarte diferit de cel din vremea lui Caragiale."

"Năpasta, este un paradox, atât în cultura universală cât și cea universală. O poveste paroxistică, extrem de puternică, despre viață, despre profunzimile, ascunzișurile, umbrele și luminile sufletului omenesc. Acțiunea spectacolului este transpusă undeva între două spatii magice, mitologice, până nu demult, între Țara Oașului și Țara Maramureșului. Între luminile și negurile, acestor spații cu un specific care le face unice în lume. Unde încă se mai pot auzi ecourile acordurilor aproape psihedelice ale ceterii, strigăturile păgâne mistice ale țipuriturilor și gemetele vendetelor. Dar și râsetele celor care citesc epitafele paroxistice ale Cimitirului Vesel, de tip "...aici zace biata soacra mea, trei zile dacă mai trăia, zăceam eu și citea ea..."

"Piesa este actuală nonstop. În fiecare zi trăim sau auzim despre o năpastă. Televizoarele şi telefoanele mobile ne prezintă în serial cele mai cumplite şi inexplicabile crime, de parcă românii ar fi un popor de ucigaşi în serie, într-un delir şi o poftă nebună de năpaste care nu se mai termină."

"Spectacolul independent „Năpasta”, montat în regia lui Marcel Țop la Teatrul Național „I.L. Caragiale” București, provoacă preconcepția că textele de patrimoniu ar aduce de la sine abordări îmbătrânite, cuminți, printr-o alăturare aproape insesizabilă dintre drama caragialiană, progresii marca Pink Floyd și misticul oșenesc."

În actuala versiunea scenică, textul capătă forţă și evoluează convingător, de la replici până la universul sonor ce amintește de timpurile arhaice, strigăturile păgâne, cu valențe mistice, ale țipuriturilor și gemetele vendetelor. În acest illo tempore, costumele și decorurile (masa imensă din lemn noduros, seceră, bardă, topor, cuțite, pită și horincă) sporesc gradul de autenticitate.